A fost odată un om cu prea multe gânduri. Avea atâtea gânduri încât nu știa ce să facă cu ele. Gândurile se așezau unele peste altele până când capul său aproape explodase. Apoi le uită, încercând să lucreze cât mai mult. Dar la sfârșitul zilei, când bărbatul își ridică privirea de la lucru, și văzu că este singur în birou, gândurile se treziră și dansară, se luptară între ele, țipară atât de tare încât îl înnebuniră.
Într-o noapte în timp ce bărbatul conducea spre casă de la serviciu, gândurile se luptară atât de sălbatic, încât acesta o luă în direcția greșită fără să-și dea seama. Drumul ciudat îl duse printr-o pădure densă spre un lac. Lacul zăcea circular și liniștit. Copacii împiedicau bătaia vântului iar lacul nu se încrețea deloc.
Bărbatul coborî din mașină și se duse la malul lacului. Când se uită în jos, se văzu cu fața în jos privindu-se pe sine însuși. Se aplecă și-și puse mâna pe obrazul sosiei sale. Oglinda se încreți la atingere, dar el nu ridică mâna. Apa era rece și moale. Îl chema.
Își scoase pantofii, costumul gri și păși dezbrăcat în lac. Cercurile se măreau dinspre corpul său până spre margini. Bărbatul nu cugeta la ceea ce face, nici nu s-ar fi putut: capul său era atât de plin, încât niciun gând nu mai putea să-i străbată mintea.
Merse mai departe până abia mai putea sta în picioare. Soarele apunea lent, iar cerul, deasupra lui, se colora în felurite nuanțe, de la portocaliu la violet. Copacii din jurul lui se contopiră într-o masă neagră, densă. Se întoarse pe spate, închise ochii și pluti. Nu putea spune cât timp stătu în apă, dar, când se trezi, mintea-i era goală.
A doua zi la serviciu, bărbatul se simțea din nou tânăr. Uitase cum era să pornești pur și simplu computerul, fără să ai impresia că ar trebui să împingi un bloc de beton. Muntele de hârtii părea să se micșoreze când începu să lucreze. E drept, gânduri îi treceau prin minte, dar nu multe. Era destul loc pentru ele.
Numai că noile gânduri nu dispăreau. Bărbatul așeză gândurile unele peste celelalte, iar după câteva săptămâni acesta se întoarse brusc la lac. Nu ezită, își scoase imediat hainele și se strecură în apă. De data aceasta își ținu ochii deschiși și, pe măsură ce cerul de seară de deasupra lui își schimba culoarea, simți că gândurile se scurg unul câte unul din mintea lui. Când se întoarse pe uscat, inspiră și expiră, inspiră și expiră. De parcă nu ar fi fost mare lucru.
De atunci reveni la fiecare câteva săptămâni. De fiecare dată gândurile se îndepărtau din mintea lui. Se duceau spre fund, tremurând, dar prea firave pentru a reveni la suprafață. Bărbatul continuă să meargă la lac chiar dacă iarna se apropia și apa devenea din ce in ce mai rece. Numai când gheața se depuse pe lac, renunță și rămase la mal.
*
Iarna fu scurtă în comparație cu alți ani, dar nu și pentru bărbat. Munci mai mult ca niciodată ca să nu-și audă gândurile. Dar cu cât zilele îi erau mai lungi, cu atât mai puternic era și urletul și dansul din capul său în momentele sale de liniște.
De îndată ce ghioceii răsăriră din pământul înghețat, bărbatul se duse spre lac. Frigul îi pătrunse pielea și degetele de la picioare îi înțepeniră, dar apa îl înghiți lacom. De îndată ce capul său atinse suprafața apei, toate gândurile se scurseră.
Vechile gânduri dormeau pe fundul lacului. Abia reușiseră să se miște toată iarna, dar noile gânduri le treziră. Se suiau unele peste altele, transformând fundul lacului într-un nor de noroi învârtejit.
Se luptau unele cu altele cu tot mai multă îndârjire, apoi se năpustiră brusc asupra corpului bărbatului. Îi învăluiră pieptul și picioarele. Bărbatul încercă să se elibereze, dar nu reuși. Gândurile se agățau de el. Le simțea negre și ascuțite, ca atunci când erau în capul lui. Își strânse brațele cu putere în jurul corpului, dar singurul lucru pe care mâinile sale îl cuprinseră fu o frunză de stejar. Fără să-și dea seama, prinse frunza în mână. Atunci mai putu să tragă o dată aer în piept înainte de a fi tras sub apă.
Frigul, care cu o clipă în urmă îl furnicase desăvârșit, îi străpunse brusc plămânii. Omul nu vedea nimic, gândurile erau peste tot. Nu putea să le prindă, oricât de mult s-ar fi străduit. Se învârtiră în jurul lui, prea repede, prea tare ca să se distingă unele de altele.
Își apăsă mâinile pe urechi ca să nu le audă, apoi simți brusc frunza de stejar între palmă și obraz. Își imagină frunza, urmărindu-i pe frații săi căzând întreaga toamnă și iarnă, până când ea rămăsese singura care încă atârna. Frunza se ținu de creangă până în ultimul moment, cel potrivit.
Frunza îl înțepă puțin pe bărbat. Omul se calmă. Lăsă gândurile să se învârtă în timp ce se scufunda din ce în ce mai adânc. Așteptă până când simți în spate că atinse fundul și-și luă avânt. Înotă din răsputeri la suprafață cu toată forța care îi mai rămăsese.
Gândurile rămaseră în urmă.
Bărbatul care se târî pe uscat era golit. O coajă de ou golită. Cum ajunse acasă, nu-și mai putu aminti. Se îmbolnăvi atât de tare, încât nu mai putu să muncească o săptămână întreagă.
De îndată ce se simți mai bine, duse frunza de stejar la înrămat. Puse rama pe biroul său. El o privea des înainte de o ședință sau când unul dintre colegii săi se lăuda cu cifrele trimestriale sau cu o nouă creștere de profit.
Stătu departe de lac.
Bărbatul sperase că scufundarea va schimba ceva fundamental, dar era prea ușor să se abandoneze acestei idei. Zilele urmau una după cealaltă exact cum o făcuseră dintotdeauna, iar mintea sa era din ce în ce mai plină. După o jumătate de an, se uită la frunza de stejar și nu văzu nimic. Doar o mică frunză maronie într-o ramă mult prea scumpă.
Se întâmplă chiar înainte de a începe ploaia.
*
Nimeni nu prezisese ploaia, venise pur și simplu. Cu atâta forță încât părea că cineva ar fi tăiat cerul cu un cuțit ca toată ploaia care ar cădea vreodată să se reverse dintr-o singură dată peste pământ. Bărbatul își făcu mâinile căuș și le scoase afară prin fereastra biroului. Într-un minut i se umpluseră până la refuz.
Băgă mâinile înapoi înăuntru și privi cum apa se balansa din ce în ce mai încet și apoi se opri. Un val de dor îl cuprinse. Se aplecă și-și cufundă fața în mâini. Apa căzu pe pământ, prelingându-i-se pe gât și de-acolo pe costum. Își îndreptă repede spatele și se uită în jur să vadă dacă îl observase cineva.
În ziua în care ploaia se opri în sfârșit, bărbatul se uită pe fereastră și a văzut că fundul lumii se despicase. Puțurile nu putură face față apei, râurile dăduseră pe-afară și astfel străzile se liniștiseră. Doar vârfurile caselor și copacilor rămăseseră vizibile.
Omul țipă, dorind să-și poată apăsa frunza de stejar pe obraz. Dar rama era pe birou, iar apa stătea între el și birou.
Se îmbărbătă puțin și privi în jur. Nici aici nu mai putea să stea, în această casă fără fund. Nu mai era nimic de făcut. Se îmbrăcă ș-și – legă valiza la gleznă cu o cravată. Apoi deschise fereastra dormitorului și se lăsă în apa rece și moale, la fel cum fusese prima dată în lac. Nu îndrăznea să-și țină capul sub apă, așa că înotă cu grijă. Mergea binișor, doar din când în când un val îi lua câte-un gând.
Ajunse la birou și făcu ce trebuia să facă. Când se întors acasă în acea seară ș-și atârnă costumul la uscat, se împăcă cu noua situație.
Așa că, începând de-atunci, bărbatul înotă în fiecare zi până la muncă. Încerca să-i reziste apei, dar uneori se preda ei. Atunci se întorcea pe spate. Un picior se scufunda ceva mai adânc din cauza greutății valizei, în rest plutea. Singur, în timp ce gândurile i se scufundau până la fund.
Bărbatul se gândea că, dacă de fiecare dată se lăsa purtat de apă în altă parte și și-ar lăsa gândurile mereu în alt loc, probabil că nu ar strica deloc. Sau mai bine zis, se gândea uneori, ce-ar fi dacă ar înota spre un loc îndepărtat. Dac-ar pleca pur și simplu și nu s-ar mai întoarce …
Dar și acest gând îi părăsi în cele din urmă capul și se scufundă.