Înainte să intre în Mechelen, trenul trece pe lângă un cimitir, un ban-lieu pentru aceia dintre locuitori care nu mai au destulă suflare să rabde ritmul intens al vieții în oraș. Vreme de secole cartierul-cimitir s-a dezvoltat prin densificare, ca orice oraș vechi, din tren e imposibil să decelezi planul de urbanism, e doar o pădure de pietre cenușii, din același șist ca pietrele bisericilor din buricul târgului. Dincolo de gard, în banlieu-ul banlieu-ului, cândva în ultimii ani, a început să crească o extensie, pe care administrația cimitirelor a parcelat-o frumos cu gărdulețe de buxus și în fiecare parcelă a proiectat o parcare: două rânduri de morminte, o alee, două rânduri, o alee, cu spațiu suficient de deschis portiera între locurile de veci, nu așa ca la malluri să trebuiască să te strecori cu încălțătorul. În această porțiune pietrele nu mai sunt toate gri, unii se sepelează în Bentley din marmură neagră, alții în Dacii de ciment cu capac, te întrebi dacă există plângeri și amenințări la administrația cimitirelor, dom’le, să nu ne puneți în spate o parcare socială să vină unii să le pună manele duminică la răposați, ăsta e un cartier nou, e adevărat, dar coeziunea între posesorii de Bentley e mult mai mare, poate putem să punem o portiță cu lacăt la aceste trei rânduri sau la toată parcela și să știm cine are cheia.
În fine, simpatic e că unele parcele intermediare sunt goale, ca și cum dezvoltatorul cu coasă care le-a preluat nu ar fi găsit încă investitorii de timp de petrecut cu burta spre rădăcini și așteaptă să crească prețul la teren când se urnește un pic cererea, poate că citind știrile se așteaptă să vină curând un cataclism suficient de bănos. La înmormântări probabil câte o nevastă țâțâie din buze tot drumul până la ultima parcelă, ce naiba o fi fost în capul lor să închidă toate bucățile astea, uite, puteai parca și imediat pe stânga și pe urmă era întotdeauna foarte ușor să venim la mătușa, sigur în spate acolo unde ai închiriat loc era cel mai ieftin și ți-ar fi dat și aicea mai aproape, dar te-ai zgârcit, să ne rupem picioarele până în fundul fundului pentru trei euro mai puțin, că cari tu pomenile pe jos.
E foarte greu de aflat cum evaluează locatarii confortul din dezvoltarea suburbană nouă, nici ei n-au termen de comparație, că n-au zăcut în prealabil în devălmășia de Barrio Gotic de alături, și nici observatorii n-au cum să-i audă plângându-se de eventuali pereți prea subțiri la parcarea subterană sau de pisica vecinului care le face pipi în petunii. Totul cu totul, e maximul de bine pe care l-a putut concepe acest secol in materie de administrație a cimitirelor și, dacă facem excepție de căratul pomenilor pe jos, nu putem decât să fim satisfăcuți de curățenia exemplară a buxușilor și de spiritul limpede și ordonat al acestei noi ere de prosperitate și bun-gust postum.