Sub scuturile termice ale sondei spațiale Voyager I se află o bucățică microscopică de gheață. Este singura picătură de apă care nu s-a evaporat, vaporizat sau care nu a fost pur și simplu spulberată de pe navă în cei patruzeci și trei de ani de când sonda a fost lansată de pe Cape Canaveral Air Force Station, aflată la puțin peste 80 de kilometri de Orlando, în linie dreaptă. Picătura atârnă între cele două margini ale unei mici fisuri din garnitura de etanșare care protejează instrumentele. Aproximativ în mijlocul picăturii trăiește un singur Hypsibius dujardini. Un tardigrad.
Călătoria printre toate planetele sistemului nostru solar nu i-a priit vietății. În jurul navei Voyager sunt doar câteva grade Kelvin, singura sursă de căldură fiind radiațiile de la rezervele de plutoniu care mențin nava spațială în mișcare. Gheața este atât de densă că pare mai degrabă piatră. În acest cristal de gheață, tardigradul s-a deshidratat încetul cu încetul. Corpul său, lung de nici jumătate de milimetru, mai conține apă doar în proporție de cinci la sută. Nu mai are un metabolism măsurabil, însă celulele nu s-au degradat în acest proces. Animăluțul nu e mort în întregime. Ar putea fi reanimat cu puțină căldură și umezeală.
Nu se știe cum acest Hypsibuis dujardini a ajuns pe Voyager. Vietatea nu a avut intenția de a fi acolo, în măsura în care poți spune asta despre un microorganism. Poate că unul dintre tehnicienii de la Jet Propulsion Lab a omis ceva în timp ce curăța sonda. E posibil ca unul dintre ei să fi strecurat animăluțul la bord. Funcția de planetary protection officer, care se ocupă de prevenirea contaminării spațiului cu specii terestre, nu exista încă atunci când Voyager a fost lansată. Nici H. dujardini nu știe.
Sonda se deplasează cu 17 kilometri pe secundă spre Norul lui Oort încă din anii optzeci, când a trecut pe lângă Saturn și și-a dus la bun sfârșit misiunea planificată. În 2003, când sonda a părăsit heliosfera, Pluto încă era considerată planetă. Întrebarea dacă Voyager a părăsit sau nu sistemul solar încă este obiectul unei dezbateri, fiindcă este în continuare neclar unde se termină mai exact acesta – o dezbatere purtată mai ales în baza datelor pe care sonda încă le transmite Terrei.
H. dujardini nu are ochi sau cortex frontal. E puțin probabil ca animalul să fi fost conștient de prezența în picătură a celorlalți H. dujardini în timpul lansării, sau să fi observat cum, unul câte unul, ceilalți s-au deshidratat sau au murit din cauza mutațiilor ADN cauzate de radiațiile cosmice de fond. Să fi fost oare aminoacizii ce se scurgeau în apă din corpurile neînsuflețite cei care au hrănit tardigradul cu substanțe nutritive în tot acest timp?
Generatoarele termoelectrice cu radio-izotropi au ținut în funcțiune instrumentele de la bordul navei Voyager mai mult decât se preconizase, dar în 2025 rezervele de plutoniu din sondă vor fi atât de scăzute, încât propulsoarele se vor opri. După patruzeci și șapte de ani, Voyager își va întrerupe semnalul și va pluti necontrolat în spațiu. Estimarea curentă este că în următorii 300 de ani sonda va ajunge la Norul lui Oort și îi vor trebui 30.000 de ani pentru a-l traversa. Apoi, prima dată va întâlni obiectul galactic GL-445, pe lângă care va trece la o distanță de 1,5 ani lumină. Gravitația obiectului este la acea distanță prea slabă pentru a-i schimba traiectoria navei Voyager.
Capacitatea neurologică a lui H. dujardini este foarte limitată. Tardigradul nu are creier, doar un mănunchi de nervi spinali. De-a lungul evoluției speciei sale, orice formă de percepție a fost abandonată în favoarea unei capacități extreme de supraviețuire. Vietatea este concepută doar ca să nu moară. Încă.
Spațiul interstelar din jurul navei Voyagernu este cu totul gol, dar pentru fiecare frântură de materie există 10.000 miliarde de părți de vid. Sunet nu există în această lume. Soarele nu este altceva decât o stea ceva mai luminoasă printre celelalte. Animăluțul zboară într-un spațiu care se întinde în mod egal în toate direcțiile existente. Nu există în sus sau în jos sau în față sau în spate. Din cauza vitezei constante și a lipsei de referință vizuală nici nu știe că se mișcă. Din 17 august 1998, nava Voyager I este obiectul construit de om aflat la cea mai mare distanță de Terra, un record ce nu va fi doborât prea curând.